Psalmii lui David - Psalmul 38

Deșertăciunea vieții pământești

1 Zis-am: "Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea;
2 Pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul împotriva mea".
3 Amuţit-am şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit şi durerea mea s-a înnoit.
4 Înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc.
5 Grăit-am cu limba mea: "Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârşitul meu,
6 Şi numărul zilelor mele care este, ca să ştiu ce-mi lipseşte".
7 Iată, cu palma ai măsurat zilele mele şi statul meu ca nimic înaintea Ta.
8 Dar toate sunt deşertăciuni; tot omul ce viază.
9 Deşi ca o umbră trece omul, dar în zadar se tulbură.
10 Strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele.
11 Şi acum cine este răbdarea mea? Oare, nu Domnul? Şi statul meu de la Tine este.
12 De toate fărădelegile mele izbăveşte-mă; ocară celui fără de minte nu mă da.
13 Amuţit-am şi n-am deschis gura mea, că Tu eşti Cel ce m-ai făcut pe mine. Depărtează de la mine bătăile Tale.
14 De tăria mâinii Tale, eu m-am sfârşit. Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om
15 Şi ai subţiat ca pânza de păianjen sufletul său; dar în deşert se tulbură tot pământeanul.
16 Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi cererea mea ascult-o; lacrimile mele să nu le treci,
17 Căci străin sunt eu la Tine şi străin ca toţi părinţii mei.
18 Lasă-mă ca să mă odihnesc, mai înainte de a mă duce şi de a nu mai fi.