Psalmii lui Asaf - Psalmul 77
Cu glasul meu către Domnul am strigat
1
Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Dumnezeu și a căutat spre mine.
2
În ziua necazului meu pe Dumnezeu am căutat; chiar și noaptea mâinile mele stau întinse înaintea Lui și n-am slăbit; sufletul n-a vrut să se mângâie.
3
Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și m-am cutremurat; gândit-am și a slăbit duhul meu.
4
Ochii mei au luat-o înainte, treji; tulburatu-m-am și n-am grăit.
5
Gândit-am la zilele cele de demult și anii cei veșnici mi-am adus aminte și cugetam;
6
Noaptea în inima mea gândeam și se frământa duhul meu zicând:
7
Oare, în veci mă va lepăda Domnul și nu va mai binevoi în mine?
8
Oare, până în sfârșit mă va lipsi de mila Lui, din neam în neam?
9
Oare, va uita să Se milostivească Dumnezeu? Sau va închide în mâinile Lui îndurările Sale?
10
Și am zis: Acum am început să înțeleg; aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt.
11
Adusu-mi-am aminte de lucrurile Domnului și-mi voi aduce aminte de minunile Tale, dintru început.
12
Și voi cugeta la toate lucrurile Tale și la faptele Tale mă voi gândi.
13
Dumnezeule, în sfințenie este calea Ta. Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu, Care faci minuni!
14
Cunoscută ai făcut între popoare puterea Ta. Izbăvit-ai cu brațul Tău poporul Tău, pe fiii lui Iacob și ai lui Iosif.
15
Văzutu-Te-au apele, Dumnezeule, văzutu-Te-au apele și s-au spăimântat și s-au tulburat adâncurile.
16
Glas au dat norii că săgețile Tale trec.
17
Glasul tunetului Tău în vârtej, luminat-au fulgerele Tale lumea, clătinatu-s-a și s-a cutremurat pământul.
18
În mare este calea Ta și cărările Tale în ape multe și urmele Tale nu se vor cunoaște.
19
Povățuit-ai ca pe niște oi pe poporul Tău, cu mâna lui Moise și a lui Aaron.
Comentariu spiritual asupra Psalmului 77 - Cu glasul meu către Domnul am strigat
Strigătul disperării și căutarea persistentă (v. 1-2)
Psalmul 77 este o profundă meditație asupra misterului tăcerii divine și a modului în care credinciosul poate trece de la întrebări dureroase la încrederea renovată prin amintirea lucrărilor puternice ale lui Dumnezeu din trecut. „Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Dumnezeu și a căutat spre mine" nu este doar descrierea unei rugăciuni obișnuite, ci a unui strigăt din adâncul unei crize spirituale profunde.
Repetarea „cu glasul meu" (qoli) subliniază intensitatea și personalitatea acestei rugăciuni. Nu este o formulă liturgică recitată, ci expresia unei suferințe personale și a unei nevoi urgente care cere manifestarea divină imediată. Psalmistul folosește întreaga sa capacitate vocală și emoțională pentru a ajunge la Dumnezeu.
„A căutat spre mine" (wehichzin elai) poate fi tradus și ca „și m-a ascultat" sau „a fost atent la mine". Este declarația încrederii că, în ciuda aparentei absențe divine din experiența prezentă, Dumnezeu rămâne accesibil și răspunde la strigătele celor care Îl caută cu sinceritate.
„În ziua necazului meu pe Dumnezeu am căutat; chiar și noaptea mâinile mele stau întinse înaintea Lui și n-am slăbit" descrie perseverența în rugăciune chiar când răspunsul pare să întârzie. „Mâinile întinse" (yadi niggra) este gestura suplierii continue, iar „n-am slăbit" arată că rugăciunea nu a fost abandonată în ciuda lipsei de răspuns imediat.
Agonia spirituală și întrebările dureroase (v. 3-9)
„Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și m-am cutremurat; gândit-am și a slăbit duhul meu" descrie paradoxul dureros că chiar și gândirea la Dumnezeu, în loc să aducă consolarea, intensifică suferința. Este experiența când chiar și memoria caracterului divin pare să sublinieze contrastul cu realitatea prezentă aparent abandonată.
„M-am cutremurat" (ehmayah) și „a slăbit duhul meu" (ta'ataf ruchi) arată că criza spirituală poate fi atât de profundă încât chiar și resursele spirituale obișnuite par să eșueze. Nu este despre pierderea credinței, ci despre copleșirea de către misterul căilor divine.
„Ochii mei au luat-o înainte, treji; tulburatu-m-am și n-am grăit" descrie insomnia și incapacitatea de a găsi cuvinte pentru starea sufletească. „Au luat-o înainte" (achazta ashmurot) se referă la faptul că ochii au rămas deschisi pe toată durata gărzilor de noapte, indicând agonia mentală continuă.
„Oare, în veci mă va lepăda Domnul și nu va mai binevoi în mine?" începe seria de întrebări care exprimă frica cea mai profundă a sufletului religios - că separarea de Dumnezeu ar putea fi permanentă. Aceste întrebări nu sunt expresii ale neîncrederii, ci ale unei iubiri care nu poate accepta posibilitatea abandonării divine.
Punctul de cotitură și înțelegerea spirituală (v. 10-12)
„Și am zis: Acum am început să înțeleg; aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt" marchează momentul crucial al psalmului - trecerea de la întrebări la încredere prin recunoașterea limitărilor perspectivei umane și a misterului căilor divine.
„Acum am început să înțeleg" (zot challoti) poate fi tradus și ca „aceasta este slăbiciunea mea" sau „aceasta este durerea mea". Ideea este că psalmistul recunoaște că întrebările sale vin din perspectiva limitată umană, nu din deficiențe ale caracterului divin.
„Schimbarea dreptei Celui Preaînalt" (shenot yemin elyon) se poate referi la faptul că Dumnezeu nu S-a schimbat - puterea Sa rămâne aceeași, dar circumstanțele sau percepția umană se pot schimba. Este recunoașterea că Dumnezeu lucrează în moduri care depășesc înțelegerea imediată.
„Adusu-mi-am aminte de lucrările Domnului și-mi voi aduce aminte de minunile Tale, dintru început" indică strategia spirituală care va transforma criza - schimbarea focusului de la circumstanțele prezente la caracterul și lucrările divine demonstrate în istorie. „Dintru început" (miqqedem) arată că historia salvării oferă fundamentul pentru încrederea în prezent.
Meditația asupra măreției și puterii divine (v. 13-17)
„Dumnezeule, în sfințenie este calea Ta. Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu, Care faci minuni!" este declarația de încredere renovată care vine din contemplarea caracterului divin. „În sfințenie este calea Ta" arată că drumurile lui Dumnezeu sunt caracterizate de puritatea și desăvârșirea morală, chiar când par misterioase.
„Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?" (mi-el gadol kaelohim) este întrebarea retorică care afirmă unicitatea și suveranitatea divină. După întrebările dureroase din prima parte, această întrebare exprimă uimirea și recunoașterea măreției incomparabile.
„Cunoscută ai făcut între popoare puterea Ta. Izbăvit-ai cu brațul Tău poporul Tău" conectează puterea divină abstractă cu acțiunea concretă în istorie. „Brațul Tău" (zeroa'echa) simbolizează puterea în acțiune, nu doar puterea potențială.
„Văzutu-Te-au apele, Dumnezeule, văzutu-Te-au apele și s-au spăimântat și s-au tulburat adâncurile" folosește imagineria cosmică pentru a descrie reacția întregii creații la prezența divină. Repetarea „văzutu-Te-au apele" subliniază că până și elementele naturale recunosc și răspund la autoritatea divină.
Conducerea divină prin istorie și mister (v. 18-19)
„În mare este calea Ta și cărările Tale în ape multe și urmele Tale nu se vor cunoaște" oferă o imagine profundă a modului în care Dumnezeu lucrează în istorie - puterea Sa este manifestată în mod clar (ca în trecerea prin Marea Roșie), dar metodele și planurile Sale rămân misterioase și indetectabile pentru înțelegerea umană.
„În mare este calea Ta" (bayyam darkeha) poate fi referire directă la Exodul, dar și metaforă pentru faptul că Dumnezeu lucrează prin ceea ce pare imposibil sau inacesibil din perspectiva umană. „Marea" reprezintă vastitatea și incontrolabilitatea care nu poate fi navigată fără intervenția divină.
„Urmele Tale nu se vor cunoaște" (ve'iqqevoteha lo noda'u) arată că, deși efectele acțiunii divine sunt evidente, procedeele și planifikarea rămân ascunse. Este paradoxul credinței - să recunoaștem lucrarea divină fără să înțelegem întotdeauna metodologia.
„Povățuit-ai ca pe niște oi pe poporul Tău, cu mâna lui Moise și a lui Aaron" încheie psalmul cu imaginea păstorului care își conduce turma prin intermediul conducătorilor umani. Este recunoașterea că Dumnezeu folosește oameni în planurile Sale, dar rămâne El adevăratul Păstor care dirijează întreaga istorie.
Aplicarea spirituală pentru viața creștină
Psalmul 77 ne oferă un model pentru navigarea prin perioadele de îndoială și confuzie spirituală. Începând cu strigătul disperării și întrebările dureroase, psalmul ne învață că acestea nu sunt semne ale slăbiciunii spirituale, ci etape naturale în maturizarea credinței când suntem confruntați cu misterul căilor divine.
Strategia psalmistului de a-și schimba focusul de la circumstanțele prezente la amintirea lucrărilor divine din trecut ne oferă o metodă practică pentru restabilirea perspectivei spirituale. Când prezentul pare să contrazică caracterul lui Dumnezeu, istoria Său de credincioșie poate ancora încrederea noastră.
Recunoașterea că „urmele Sale nu se cunosc" ne eliberează de presiunea de a înțelege complet planurile divine înainte de a Îi încredința viețile noastre. Credința matură acceptă misterul ca parte integrantă a relației cu un Dumnezeu infinit.
Imaginea lui Dumnezeu care „povățuiește ca pe niște oi poporul Său" ne reamintește că, chiar când nu înțelegem direcția, putem avea încredere în grija și înțelepciunea Păstorului care vede întreaga cale și cunoaște destinația finală.
Psalmul ne încurajează să nu rămânem blocați în întrebări, ci să permitem ca meditația asupra caracterului și lucrărilor divine să ne transforme îndoielile în uimire și încredere renovată. Trecerea de la „Oare va uita Dumnezeu să Se milostivească?" la „Tu ești Dumnezeu, Care faci minuni!" exemplifică puterea transformatoare a aducerii-aminte spirituale.